Ionut…

- Ce faci Ionut? imi dau seama ca sunt intrebat de la balconul etajului 1.

- Bine, sarumana, ii raspund batranei, grabindu-ma sa ajung mai repede la intrarea in bloc.

- Ce mai face mama, n-am mai vazut-o pe afara?

- Ce sa faca, bine, mai iese si ea cand poate, raspund in timp ce descui usa blocului si intru incheind oarecum brutal conversatia.

Nu ma cheama Ionut si mama iese intr-adevar afara dar iese la Brasov, unde locuieste, nu in sectorul 3 din Bucuresti unde am fost interpelat  in dimineata asta pe drumul de intoarcere de la chiosc. N-avea niciun rost sa ii spun batranicii ca nu sunt Ionut . Ridicand privirea din pamant am avut pentru un moment intentia sa-i spun. Dar cand am vazut-o si i-am simtit privirea  sincer interesata asteptand raspunsul din balconul ordonat, plin de ghivece de flori, am raspuns prietenos si politicos. Am evitat un moment de jena care la batrani, am observat la bunicii mei,  se transforma in adevarate nesigurante obsesive, ajungand uneori pana la decizii reformatoare majore: schimbarea ochelarilor, incetarea discutiilor de la balcon de teama de a nu confunda dar si inceputul de adevarate investigatii pentru a elucida misterul baiatului care seamana cu Ionut. Iar o asemenea investigatie nu inceteaza pana nu au convingerea clara de a fi indentificat cauza confuziei. Poate dura chiar ani. Si ancheta nu e datorata (intotdeauna) lipsei de ocupatie ci al unui simt al datoriei perfect. Simtul si devotamentul orb, uneori, deseori, inexplicabil pentru noi, cei tineri, care-i face pe batrani sa-si plateasca intretinerea la primul drum dupa primirea pensiei. Poate ca ei au ramas singurii oameni din lumea asta care vor sa inteleaga, de ce, cand si cum au gresit.

Explore posts in the same categories: Nonclasificat

Tags: batrani, greseli, obsesii

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.