Alegeri, dupa 20 de ani….

La 20 de ani de la revolutie candidatul la presedentie Mircea Geoana spune ca “Eram prea tanar ca sa-mi aduc aminte..”.

Mirceo, daca doar atat te tin coaiele, pai stai sa-ti zic io: sa-ti fie rusine nesimtitule.

(Pe langa faptul ca e o gafa electorala uriasa, propozita asta are in ea ceva inuman….Mircea, te iei si te duci la mama soacra in brate acolo unde poate n-ai nevoie sa-ti asumi responsabilitati si pozitii si nu ti se cere sa-ti prezinti spontan parerile pentru ca ti se da scenariul zilnic scris pe foaie…ce scarba imi e de tine. )

Traiane: Poate ca o sa castigi. Da’ tre’ sa-nveti sa-ti lasi sapa acasa cand pleci la servici. Dupa alegeri astept sa recunosti ca l-ai lovit pe copilul ala si sa prezinti scuze. Astept sa clarifici cazul rapirii jurnalistilor si fuga lui Haysam.

Iar incepe…

Incepe. O simt pe strada. E senzatia pe care o aveam in primii ani de liceu cand la 6 dimineata, in drum spre scoala, mergeam acompaniat de lucratorii de la uzina. Ieseau cu ochii umflati de nesomn din scari de blocuri, teleghidati si absenti, formand un lung sir cenusiu cu destinatia statia de ratb. Observam atunci, in ratb printre ei,  nemultumiri, suparari, frustrari, neajunsuri, ratari, umor, haz de necaz, snobism, ipocrizie, incultura, resemnare, revolta, tensiune, caldura, frica, rabdare, griji, curaj, inteligenta. Toate la un loc. Un trolebuz intreg incarcat de sentimente contradictorii si o atmosfera de tic tac descrescator al unui ceas de bomba. La fiecare statie, toti cei din autobuz se intorceau parca spre usi, sa-l vada inca de la urcare pe cel care va dezamorsa tensiunea. Cel care va face o miscare gresita si se va impinge intr-unul din cei deja vechi ai trolebuzului. Toti asteptau provocarea ca niste hiene, in liniste, cu ochii plini de dusmanie, cu spatele drept si corpul teapan ca un resort intins la maxim pergatit pentru declic. “Greseala” venea intotdeauna. Nici n-ar fi avut cum sa nu vina. Acolo unde omul vrea neaparat sa vada o greseala, o vede chiar daca ea nu exista. Si atunci incepea “Uite-te domle pe unde mergi, ce dracu’? Ma uit domle, da’ dumneata de ce stai in usa, nu vezi ca e loc liber in spate si mai e lume care vrea sa urce..” . Cunoasteti momentele. Sunt certuri agresive, cu o incarcatura violenta a cuvantului “domle”, care de fapt in astfel de momente , impreuna cu ura din priviri, ascunde alte epitete subintelese instant de calaltori.  Sunt refulari care calmeaza, usureaza si spala tensiunea. Iti alegi in subconstient o tabara si astepti si tu ca o hiena ca reprezentantul tau sa loveasca dusmanul cu un cuvant care te va racori si pe tine….”bai taranule”…Si gata. Parca simti cum toata lumea trage aer adanc in piept. S-a dezamorsat. A trecut furtuna. Calatorii sunt lucizi si stapani din nou ca dupa o infuzie de cofeina. Nervii si tensiunea au disparut. Troleul continua drumul cu marea de calatori acum cuminte, linistita si-ntr-o liniste parca sfanta. Nimeni nu-ndrazneste sa mai vorbeasca acum. Colegi de drum comunica din priviri sau expresii ale fetei, poate cel mult vorbind in soapta. Asta pana la urmatoarea statie cand generatiile de calatori se schimba si nervii reapar in trolebuz purtati de alti restantieri la intretinere, alti angajati in somaj tehnic, someri, datori la banci, alti politicieni de ratb care vor fi pusi sa aleaga ceva ce nu cunosc, nu inteleg si-i sperie…

Incepe. O recunosc.

sedinta la multinationala…

-Sef: Ca urmare a atentionarii de gripa porcina, ni s-a recomandat sa consumam multe vitamine, fructe, legume. Asa ca nu uitati sa consumati multe fructe. Tu, X, ce fructe mananci?

-X: Eu mananc mere, pere si legume.

- Sef: Bravo. Tu, Y?

- Y: Eu lamai, portoacale, kiwi, grapefruit.

- Sef: grapefruit …!? Bleah!

(Nota autorului :    )

- Z: si morcovii sunt buni. Au multa vitamina A.

- Sef: Asa este, deci sa consumati si multi morcovi.

- X: mie nu-mi plac morcovii.

- Sef: nu tre sa-ti placa. Poti sa-i  fierbi in ciorbe si sa-i mananci fierti.

- Z: da’ dar atunci isi pierd din vitamine.

- Sef: da’ dar decat deloc, mai bine asa.

-X: eu nu mananc legumele din ciorba.

 -Z: aaa si la mine in piata inca se mai gasesc ridichi, ceapa verde si salata verde. Daca vreti va cumpar eu.

- Sef: Booon. Cine vrea ridichi, ceapa si salata verde sa-i transmita lui Z o lista sa ne cumpere.

 

Astept cu interes ziua de luni sa aflam cati morcovi a mancat X in weekend si o eventuala sedinta de interventie pentru X, daca n-a mancat niciunul, in care sa-i evidentiem valorile nutritive ale morcovului. Si X nu poate sa minta pentru ca….morcovul morcovul se vede in… scaun…. iar excesul de zel al sefilor naste monstrii .

detalii…

Un loc drag il inveti pe dinafara iar detaliile marunte iti pulseaza peste timp  o amintire si o noua senzatie…

Peronul cu balta la 1 metru in fata scarilor pasajului;  in pasaj scarile de ciment macinate ca o dantura de boxer unde Dani a calcat stramb atunci si a ratat meciul cu aia, meci pe care l-am pierdut la limita pe o caldura groaznica… daca intra bara aia…;  intersectia supravegheata de statuie in mijlocul careia  am alunecat intr-o iarna geroasa si mi-am rupt pantalonii preferati; cele 3 trepte care te urca pe trotuar doar daca esti atent si, pe ultima treapta, eviti dala dezlipita din mijloc; trepte in fata carora am stat o zi intreaga sa ne distram pe seama celor care nu stiu secretul dalei; poteca de pe zidul inalt de 3 metri din spatele postei de pe care saream iarna in zapada mai inalta decat noi si de pe care puteai sa intri in curtea brutariei

oameni de multinationala..

“- uite, aici faci asa si asa si apoi enter”

- “multumesc”

-”e ok, nu ai pentru ce”

-” ba da, ca am citit eu ca multumitul e semn de maturitate”

Turul Romaniei!

Da! Anul asta se intampla. In sfarsit dupa o lunga asteptare. Masina aferenta este. Spirit de aventura este. Cautam participanti.

Despre ce e vorba:

-un tur al Romaniei ( in limita banilor in buzunar si al timpului disponibil, poate fi si un tur partial al Romaniei)

- ne gandim la partea de Vest a tarii: Manastirea Ramet, Apusenii, Sarmisegetuza, Alba Iulia, Cluj, Timisoara si apoi in jos la Dunare – chipul lui Decebal in stanca + sugestiile voastre.

- detinem – masina si spirit de aventura

- cautam – detinatori de cort / corturi in vederea asocierii pentru un concediu pe drumuri.

- buget – minim

- perioada – 22 iunie – 10 iulie.

Doritorii sa lase un mesaj si vor fi contactati!

Va asteptam!

RATB

- Nu aveti alta cartela pe numele dvs, da?

- Da.

- Pai aveti sau nu aveti?

- Nu.

- Pai si de ce ati zis da?!

 

Nu stiu de ce am zis “da”…

Ionut…

- Ce faci Ionut? imi dau seama ca sunt intrebat de la balconul etajului 1.

- Bine, sarumana, ii raspund batranei, grabindu-ma sa ajung mai repede la intrarea in bloc.

- Ce mai face mama, n-am mai vazut-o pe afara?

- Ce sa faca, bine, mai iese si ea cand poate, raspund in timp ce descui usa blocului si intru incheind oarecum brutal conversatia.

Nu ma cheama Ionut si mama iese intr-adevar afara dar iese la Brasov, unde locuieste, nu in sectorul 3 din Bucuresti unde am fost interpelat  in dimineata asta pe drumul de intoarcere de la chiosc. N-avea niciun rost sa ii spun batranicii ca nu sunt Ionut . Ridicand privirea din pamant am avut pentru un moment intentia sa-i spun. Dar cand am vazut-o si i-am simtit privirea  sincer interesata asteptand raspunsul din balconul ordonat, plin de ghivece de flori, am raspuns prietenos si politicos. Am evitat un moment de jena care la batrani, am observat la bunicii mei,  se transforma in adevarate nesigurante obsesive, ajungand uneori pana la decizii reformatoare majore: schimbarea ochelarilor, incetarea discutiilor de la balcon de teama de a nu confunda dar si inceputul de adevarate investigatii pentru a elucida misterul baiatului care seamana cu Ionut. Iar o asemenea investigatie nu inceteaza pana nu au convingerea clara de a fi indentificat cauza confuziei. Poate dura chiar ani. Si ancheta nu e datorata (intotdeauna) lipsei de ocupatie ci al unui simt al datoriei perfect. Simtul si devotamentul orb, uneori, deseori, inexplicabil pentru noi, cei tineri, care-i face pe batrani sa-si plateasca intretinerea la primul drum dupa primirea pensiei. Poate ca ei au ramas singurii oameni din lumea asta care vor sa inteleaga, de ce, cand si cum au gresit.

tiic-taaaaac

Ne grabim. Ne grabim in toate. Ne grabim la somn, ne grabim la job, ne grabim acasa, ne grabim la supermarket, ne grabim asteptand. Ne grabim sa ne impingem gandurile, si odata cu ele secunda, spre un viitor intotdeauna la fel de indepartat. Traim biciuiti si flancati de mirajele momentelor viitoare si, culmea, odata ajunsi sa le traim, cum ne-am dorit, nu le simtim. Gandul fuge la alte momente indepartate, pe care uneori le numim vise, si pe care ni le-am dori pentru noi . Si suntem nemultumiti. Si obositi. Si suparati ca intotdeauna intervine ceva, ca nu putem sa ne bucuram.Ca avem griji. Ca nu mai avem pofta si setea de a savura un moment placut cum faceam in copilarie. Ne lasam dominati de timp desi noi detinem controlul. Noi trecem prin timp si nu invers. Timpul e vesnic. Suntem condusi de false dorinte. Suntem nauciti de tentatii la care cedam fara a le dori cu adevarat. Si apoi ne intrebam “pentru ce?” si “cand a trecut tot timpul asta?”. Suntem invidiosi si nu ne dorim cu adevarat ceva pentru noi. Ne dorim ceea ce-si doresc altii. Ne cautam visuri si idealuri in dorintele celorlalti pe care le imprumutam si ni le insusim iar apoi luptam indarjiti si incruntati sa le atingem pentru a ne da seama ca nu simtim nimic atunci cand “reusim”. Si ne intrebam de ce? Nu avem curaj sa ne cunoastem si sa ne recunoastem dorintele, visurile si persoana. Nu ne mai oprim sa vorbim cu noi insine. Ne trezim indepartati de ceea ce stiam despre noi ca suntem si ne intrebam din nou “de ce?”. Suntem zgarciti si lacomi. Nu ne ascultam. Nu ne ascultam unii pe altii cu adevarat.Nu avem rabdare unii cu altii. Suntem orgoliosi. Traim cu falsa impresie ca numai presoana noastra gandeste si simte frumos iar orice alt gand din afara e blocat si  anulat de scutul nostru de “principii”. Vad oameni care isi doresc sa fie ascultati si observ privirea lor care se aprinde si persoana cu totul noua care se dezvaluie atunci cand li se ofera simplul privilegiu de a fi ascultati. E o placere sa descoperi intr-un vechi cunoscut un om nou.

“Alegerile corecte in viata”, sabie cu care traim de la 14 ani deasupra capului, nu sunt cele prin care decidem ce liceu sa urmam, ce facultate si profesie sa ne alegem, ce credit si cand sa-l luam. Desigur, acestea sunt importante si decisive pentru omul oficial, omul pe care-l vom dezvalui pe best jobs, insa nu sunt alegerile care ne vor construi sistemul de valori si bagajul de sentimente si experiente cu care trebuie cu adevarat sa fim impacati seara, cand inchidem lumina. Alegerile la care trebuie cu adevarat sa fim atenti sunt cele pe care le faci cu sufletul. Si mai devreme sau mai tarziu toti suntem pusi in situatia de a trage linie si de a alege cu sufletul, nu cu mintea. Asa suntem noi, oamenii, construiti si pentru asta suntem aici.Momentul zero de sinceritate. Momentul in care avem curajul de a ne desprinde de balustrada pe care o strangem in mana urcand scarile.  Si atunci ne vom da poate seama ca putem urca mai repede sau ca am gresit scarile.

- Ce faci, mai poti? intreaba domnul in varsta de langa mine pe studentul care a intrat in compartiment sa-si mai ia o tigara din bagaj.

- Eh, mai pot, raspunde el, mai mult preocupat sa-si observe frizura in oglinda de deasupra banchetei. Ma dor un pic genunchii, i-am fortat cu sporturile astea.

- Eee, pai ai grija cu fotbalul, cu astea, ai grija la menisc, sa n-ai probleme…sau nu mai sta in patru labe, expune domnul asteptand rasete care nu vin in compartiment.

- Aaaa, nu. Eu nu sunt cu fotbalul. Eu mai mult cu biliardul, cu ping pongul….

Ulitima replica m-a pocnit parca in moalele capului si probabil daca n-as fi fost asa obosit as fi izbucnit in ras. Insa am continuat sa-mi vad de cartea mea din care nu reuseam sa mai retin nimic de jumatate de ora, si-mi imaginam cum poti sa-ti “ranesti” meniscul la biliard…

In fata mea sta un barbat la vreo 45 de ani, neingrijit si soarbe dintr-o cutie de bere. In dreapta lui, la geam, un baiat la vreo 25 de ani, cu laptop pe genunchi, ii da apa la moara colegului lui de bancheta. Discuta despre ultima etapa. Langa domnul din dreapta mea, la geam, sta o tanara tot cam la 25 de ani care citeste. Cand vad oameni care citesc sunt foarte curios sa vad ce citesc. M-am chinuit de la Bucuresti pana la Ploiesti sa vad ce citeste. Fara succes. O observ cu coada ochiului. Are o figura multumita pe care sta sa inceapa un zambet de satisfactie si ochi negri pe care-i plimba cu precizie prin paginile cartii. Pare ca nimic nu ar deranja-o din lectura. Sunt cu atat mai curios sa vad coperta. Domnul din fata mea se cauta in buzunarul hainei de unde scoate niste acte. I le arata domnului de langa mine.

- Uitati, ca sa vedeti de cate aprobari ai nevoie sa conduci un tren. Si i le da pe rand, descriind fiecare act in parte.

- A, deci dumneavoastra sunteti mecanic pe locomotiva?

- Da, confirma el cu usoara emotie, dezvelindu-si printr-un gest nervos burta pe care incepe sa o mangaie. Mai ia o gura de bere din cutie, se ridica brusc, se duce la geam, il trage si cutia zboara pe geam, se intoarce si se aseaza multumit pe locul lui. Sta tolanit pe cele 3 locuri pe care le are in compartiment, cu capul spre usa si cu picioarele intinse spre domnisoara care citeste. Are pe fata expresia unui lucru bine facut.

- Sa nu va suparati pe mine, intervine fata, dar aveti aici cos de gunoi. Nu e frumos, spune ea, si resimt eu in stomac asta. Parca se invarte vagonul cu mine de rusine. Nu stiu de ce, dar imi e mie rusine. Mi-am dat seama ca dintre toti cei prezenti in compartiment, numai ei i s-a parut gestul lui anormal. Noua, celorlati, ni s-a parut normal, n-am sesizat badarania, ne-am obisnuit cu ea, n-am protestat, n-am pedepsit gestul in niciun fel. Iar fata ne-a palmuit pe toti. “Vinovatul” tolanit  ridica usor mana dreapta in semn ca accepta vina, in timp ce se scarpina nervos in cap cu mana stanga.